RSS

5 centimeters per second.


“Have you ever longed for someone?
Did you ever dream of someone?
Touched the spark, but missed the connection?
Felt so warm, as the world turned cold?
Did you fall în love, as fast as flowers falling from trees?
*
This îs how fast you fall în love.”



        În jurul acestor mici, dar foarte interesante întrebări, se învârte ideea de bază a filmului nostru, intitulat: “Cinci centimetri pe secundă”, ce semnifică viteza aproximativă cu care petalele florilor de cireș ating primăvara, când ele se scutură, pământul. De asemenea, petalele capătă un sens metaforic, reprezentând oamenii, ritmul alert al vieții acestora, și modul în care încep un drum împreună, dar în bătaia vântului, plini de iluzii, sunt purtați pe căi separate.
        Filmul este împărțit în 3 secvenţe: “Flori de cireș”, “Cosmonaut” și “5 centimetri pe secundă”. Fiecare dintre aceste părți, reprezintă viața unui tânăr pe nume Tohno Takaki, și modul în care acesta se lupta cu sentimentele sale pentru prietena lui cea dragă, din copilărie. Pe măsură ce timpul trece, sentimentele încep să dispară, dar tânărul pare incapabil să treacă peste această dragoste. Un film superb, despre prietenie și dragoste, despre diferitele moduri prin care acestea pot fi manifestate, despre așteptare și dorință, despre timp, despre cunoaștere. O dramă sublimă, despre o iubire imposibilă, singurul obstacol în calea ei fiind distanța, iar mai apoi, așteptarea. Filmul a mai fost intitulat și “un lanț de povestiri scurte, despre distanța lor”, și sinceră să fiu, nu mă pot gândi la ceva mai superb intitulat, fără ca nu cumva să spulber misterul acestuia.
        Prima partea, “Flori de cireș” ne vorbește despre frumoasa poveste de prietenie dintre Takaki Tōno și    Akari Shinohara. Aceștia au crescut împreună de mici, învățau la aceeași școala generală, aveau aceleași interese și opinii, formând o legătură pe care nici măcar colegii lor n-au putut-o rupe vreodată. După terminarea școlii generale, tânăra afla că trebuie să se mute, momentul când băiatul afla aceasta, constituind una dintre cele mai triste și emoționante secvențe – “Bine, înțeleg..” erau singurele cuvinte pe care el a fost capabil să le rostească, deși avea lacrimi mari în ochi. Își scriau scrisori la fiecare săptămână, până în ziua când băiatul afla că și el urmează să se mute. Decide să meargă s-o vadă pe Akari, conștient că altă ocazie nu va mai avea prea curând. Îi scrie chiar și o scrisoare în care îi mărturisește toate sentimentele sale, pe care în final o pierde pe drum. Petrec o zi împreună, savurând primul lor sărut sub un cireș, înconjurați de fulgi de zăpadă. Când pleacă a doua zi, tânărul regreta pierderea scrisorii, în timp ce tânăra fată privea tăcută scrisoarea ei, pe care nu i-a dat-o băiatului.
        Ce-a de-a doua parte, intitulată “Cosmonaut” ni-l prezintă pe tânărul Takaki student la liceu, trist din pricina distanței dintre el și iubita lui. Apare un nou personaj, Kanae Sumida, care, ironic, este îndrăgostită de Takaki, dar nu are curajul să i-o spună, nici la momentul când acesta pleacă. Aceasta realizase că el privea spre ceva mult mai îndepărtat, mai spectaculos, ceva ce ea nu i-ar fi putut oferi. Alt moment teribil de trist a fost acela în care, distrus din pricina gândurilor și a distanței, Takaki scria e-mail-uri pentru iubita lui, pe care însă, nu izbutea să i le trimită: “mă întreb.. când am început să scriu e-mail-uri pe care nu le trimit niciodată?”
        Au fost multe astfel de replici pe care le-am savurat de-a lungul întregului film, dar, cu siguranță cea mai cutremurătoarea a fost aceea când tânăra i-a mărturisit în final: “Te iubesc chiar și acum. Dar și de ne-am scrie o mie de e-mail-uri, inimile noastre nu se vor apropia nici măcar cu un centimetru”. A fost pur și simplu răvășitor. După câțiva ani, fiind distrus din pricină a tot ce se întâmplase, pierzându-și speranța și neînțelegând rostul său, Takaki își dă demisia din funcția sa de programator. Sumida nu apare în mod deosebit, însă este prezentat momentul în care Akari discuta cu părinții ei, deducând astfel că ea urma să se căsătorească cu un alt bărbat. La final cei doi foşti-îndrăgostiţi, sau mă rog, nici acum poate că nu-mi e clar, poartă un dialog fictiv, în care își mărturisesc visul, dorința de a mai vedea încă o dată florile de cireș, împreună.


        Filmul se încheie, cum mă și așteptam, de-a dreptul cutremurător. Cei doi tineri, se întâlnesc la linia de tren, traversează în părți diferite, dar când realizează, acesta le împiedica contactul vizual. Amândoi se întorc, însă doar Takaki așteaptă să treacă, Akari pleacă. Poate că finalul acesta a fost lăsat la îndemână privitorului, să fie interpretat așa cum dorește, însă, eu am înțeles un lucru: Takaki nu a putut niciodată să treacă peste eternă sa iubire, de aceea el ar fi așteptat oricât. Cu toate astea, faptul că Akari pleacă, și nu așteaptă să-l vadă pe tânăr, demonstrează, pe de o parte dorința ei de a trăi în prezent, nu în trecut, dar și faptul că ea își pierduse răbdarea, știind că relația lor nu duce nicăieri. Un moment în care, cu siguranță o persoană care se poate numii ‘om’ n-ar putea să reziste lacrimilor, nu neapărat fizice. Cu siguranță ai simții că ceva îți plânge în interior. De asemenea, întreg filmul este plin de diverse simboluri, care reprezintă emoții și stări diferite, ce pot fi interpretate de fiecare persoană în parte. Poate că ar părea greu de spus una ca asta, dar nu consider aceasta un film, ci mai degrabă un poem cântat de timp, ce distruge iluziile iubirii imposibile, un poem ce curge prin lacrimile celor două suflete, un poem gravat pe urmele fiecăror două inimi, ce se apropie sau se distanțează, cu cinci centimetri pe secundă.



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu