Forget him!

Forget his name, forget his face

Forget his kiss and his warm embrace

Forget the love that once came true

Remember now there's someone new,

Forget his laugh, forget his grin

Forget the dimples on his chin

Forget the way he held you tight

Remember his with her tonight

Forget the way he said he loved you

Forget the way he kissed and hugged you

Forget all those nights when he held you tight

Remember now he holds her tonight

Forget the games he played with you

Forget the times he stayed with you

Forget those cold, cold nights

Remember now he keeps her warm tonight,

Forget his teasing, gentle ways

Forget you saw him everyday

Forget he made your dreams come true

Remember now she loves him too,

Forget the times he used to phone.

Forget the night you were all alone.

Forget the times you wore his ring.

Remember now, shes everything.

Forget you memorized his walk

Forget the way he used to talk

Forget the times he was mad

Remember he's happy instead of sad,

Forget the thrill when he walked by

Forget him when he made you cry

Forget the way he spoke your name

Remember now he's not the same,

Forget you memorized his every part.

Forget how he held your heart.

Forget when he told you're the one to blame

Remember now, things aren't the same.

Forget all those sunny days

Forget all those poems he made

Forget those times through good and bad

Remember he said he'd never make you sad,

Forget the way he looked at you

Forget you kissed the whole night through

Forget, all you dreams came not true

REMEMBER, that he doesn't love you.

Forget the times you looked into his eyes.

Forget you died when he said you aren't his life

Forget the things he used to say

Remember he has gone away

Forget the time that went so fast

Forget the love that moved, it's past

Forget he said he'd leave you never

Remember he's gone forever...

Doar o copilă..

Viața îți rezervă numai surprize.La mine așa a fost! S-a întâmplat să o întâlnesc. Pur şi simplu s-a întâmplat. Așa cum se întâmplă să iubești uneori, cum se întâmplă să rănești pe cineva, să fii trist.. Era un sfârșit călduros de vară. Pe cerul cristalin discul uriaș de foc strălucește ca într-un miraj. Mănunchiul strălucitor al razelor de soare se răsfira din înalt. Îmi doream doar să mai revăd acele locuri.. locurile copilăriei mele. Erau la fel, neschimbate. Priveam atât de atentă lanurile întinse de grâu din care zâmbeau macii roşii. Așa am zărit-o, o fată finuță, cu părul brunet ca abanosul, cu ochii mari albaștrii în care se oglindeau marea. Păreau triști.. Cândva pe acel câmp, o altă fetiță culegea maci roșii, să îi ducă cadou mamei, dar ea îi culegea din alt motiv..
- Până acasă nu vor rezista, se vor ofilii, spune eu, apropiindu-mă ușor de ea și ajutând-o să țină buchetul roșiatic.
- Știu, îmi răspunde cu un aer de cunoscător. Crezi că n-am mai cules maci niciodată?
Ochii ei mari și frumoși mă priviră dulce. Nu îi mai văzusem așa niciodată.. Parcă ar fi ai unui înger nevinovat.
- Poate, doar că ce rost are.. dacă mor.
- Cum? Nu știi.. Ei nu mor, doar se joacă, asemeni destinului, noi fiind jucăria acestuia.
Dintr-o dată am devenit atentă și mirată de vorbele fetiței. Erau vorbe înțelepte, ca ale unui om mare.
- Și, de-a ce se joacă?
- E atât de evident. Se joacă, se joacă de-a oamenii mari.
- Și oamenii, ei mor când sunt mari?
- Nu, ei doar se joacă..
- Se joacă, îngân eu încet.
- Tu ești om mare sau copil?
Pe moment nici eu nu îmi puteam răspunde. Stăteam și mă gândeam doar..
- Cred că sunt om mare, răspund eu nesigură.
- Nu, toți suntem niște copii, îmi răspunde micuța întristată de răspunsul meu.
Stăteam și o priveam. O copilă, doar o copilă, asemeni mie acum câțiva ani. Parcă tânjesc după acele clipe frumoase, tânjesc să fiu iar copil.
- Tu ce vrei să devii când vei fi mare, întreabă micuța oprindu-se din cules și așezându-se lângă mine.
- Medic, i-am răspuns evitându-i privirea. Tu?
- Eu vreau să mă fac scriitoare de poveşti, a adăugat, cu un ton foarte mândru. O meserie nobilă, mai spuse, cu aerul sigur al celui care ştie înţelesul cuvintelor.
- Și, despre ce ai vrea să scrii? Despre mama şi tata? Am întrebat prosteşte.
- Îhî..
- Și ce ai scrie despre ei.. cum ar fi în poveste?
- Ar fi fericiţi. Copila se întristă brusc.
- Acum nu sunt? O întreb eu parcă simțindu-i tristețea.
- În povestea mea sunt..
- Și în realitate?
- Ție îți plac poveștile? M-a întrebat schimbând brusc subiectul.
- Da, foarte mult. Atunci când eram mică bunica îmi spunea multe povești..
- Îmi spui și mie o poveste?
Chipul fetiței se lumină și tristețea dispăru. Ochii ei mă priveau cu atenție. Își așeză capul în poala mea și își prinse fustița strânsă sub ea. I-am povestit povestea mea, a unei fetițe cu părul brunet și ochii negrii, povestea unei copilării triste.
- Povești de oameni mari știi? Mă întrebă repezita, ridicându-se din poala mea.
- Povești de oameni mari? Întreb eu nedumerită.
- Știi tu.. cu un băiat și o fată.
I-am zâmbit cald privind-o încă o dată în ochi.
- Știu o singură poveste, dar asta s-a întâmplat acum câțiva ani.
- Povestește-mi, te rog. Are final fericit?
- Nu prea, răspund eu tristă, cu o voce tremurândă.
- Spune-mi cum e, poate e la fel ca povestea mea.
- Cum ca a ta?
- Povestea mea are ca personaje pe mama și tata.
- Și povestea lor e tristă?
- Foarte tristă, răspunde față, lacrimile curganu-i ușor pe obrăjeii rumeni.
Am stat de vorba până la apusul soarelui. Apoi a dispărut, la fel cum apăruse, lanul de maci strălucind ciudat, de un roșu prea aprins.La început m-am speriat. Nu știam unde să o caut, dar apoi mi-am dat seama că eram singură, singură în lanul de maci roșii care nu înfloreau niciodată în august.
Puțini oameni au șansa să întâlnească o astfel de față și puțini oameni au avut șansa să mă întâlnească pe mine, eterna copilă.


Va regăsiți?..

Singurătate

Încep din nou să scriu și asta pentru că nu am ce face sau pur și simplu au început să mă răscolească amintirile. Stau și ascult o melodie, iar gândurile mele sunt departe, dar nici de cum la ceva anume, ci pur și simplu mintea mea se afla în mai multe locuri deodată. Nu mai știu ce gândesc nici ce simt, ci știu că undeva acolo se afla o rază de soare pâlpâind pe linia de plutire. Amintirile mele sau transformat în nimicuri, în niște răni care nici nu-și mai au rostul, în ceva necunoscut, ceva ce odată înțelegeam. Acum, totul mi-e străin, de parcă acum aș face parte dintr-o altă lume, iar ce a fost au rămas doar vise: fie dulci, fie amare. Totuși un surâs apare adânc în inima mea și totuși parcă ar fi ceva înspăimântător. Nici nu știu de ce scriu lucrurile astea, dar asta e memoria și sufletul meu, cu toate că ele nu se pot scrie în întregime pe o coală de hârtie. Un suspin adânc îmi macină sufletul și o lacrimă se scurge ușor pe obrazul meu, neștiind ce caut aici, pentru ce fac parte din această lume. Cred că mi-a fost greșit drumul. Nu vreau să fac totul ca să fie perfect, ci vreau să ajung mai presus de absolut, acolo unde nu există limite nici reguli. Acolo unde totul e mai mult ca perfect. Dincolo de orice limită vreau să ajung, iar aceste lucruri nimeni nu le înțelege cum le înțeleg eu. Sentimentele mele sunt așa de profunde încât m-aș putea transforma într-un înger și aș putea ajunge acolo unde nimeni nu a visat vreodată. E ciudată viața, e ciudat modul cum îți rezervă surprizele, e ciudat cum spulbera orice continuitate de trecut, e pur și simplu incredibil ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Nu înțeleg nimic. Încercam să fim mai buni, încercam să arătăm afectivitate, încercam să ne facem remarcați, încercam să ne dăm silința cât mai mare în tot ceea ce facem, încercam să fim cât mai sinceri și cât mai onești, încercam să nu facem persoanele de lângă noi să sufere, mai bine acea suferință să ne afecteze pe noi. Ne doare ca după atâta timp de suferință și destin nedrept lucrurile nu se îndreaptă, ne doare să știm că ceea ce visăm nu se găsește pe lumea asta plină de ură, ne doare că suntem singuri..