Viața îți rezervă numai surprize.La mine așa a fost! S-a întâmplat să o întâlnesc. Pur şi simplu s-a întâmplat. Așa cum se întâmplă să iubești uneori, cum se întâmplă să rănești pe cineva, să fii trist.. Era un sfârșit călduros de vară. Pe cerul cristalin discul uriaș de foc strălucește ca într-un miraj. Mănunchiul strălucitor al razelor de soare se răsfira din înalt. Îmi doream doar să mai revăd acele locuri.. locurile copilăriei mele. Erau la fel, neschimbate. Priveam atât de atentă lanurile întinse de grâu din care zâmbeau macii roşii. Așa am zărit-o, o fată finuță, cu părul brunet ca abanosul, cu ochii mari albaștrii în care se oglindeau marea. Păreau triști.. Cândva pe acel câmp, o altă fetiță culegea maci roșii, să îi ducă cadou mamei, dar ea îi culegea din alt motiv..
- Până acasă nu vor rezista, se vor ofilii, spune eu, apropiindu-mă ușor de ea și ajutând-o să țină buchetul roșiatic.
- Știu, îmi răspunde cu un aer de cunoscător. Crezi că n-am mai cules maci niciodată?
Ochii ei mari și frumoși mă priviră dulce. Nu îi mai văzusem așa niciodată.. Parcă ar fi ai unui înger nevinovat.
- Poate, doar că ce rost are.. dacă mor.
- Cum? Nu știi.. Ei nu mor, doar se joacă, asemeni destinului, noi fiind jucăria acestuia.
Dintr-o dată am devenit atentă și mirată de vorbele fetiței. Erau vorbe înțelepte, ca ale unui om mare.
- Și, de-a ce se joacă?
- E atât de evident. Se joacă, se joacă de-a oamenii mari.
- Și oamenii, ei mor când sunt mari?
- Nu, ei doar se joacă..
- Se joacă, îngân eu încet.
- Tu ești om mare sau copil?
Pe moment nici eu nu îmi puteam răspunde. Stăteam și mă gândeam doar..
- Cred că sunt om mare, răspund eu nesigură.
- Nu, toți suntem niște copii, îmi răspunde micuța întristată de răspunsul meu.
Stăteam și o priveam. O copilă, doar o copilă, asemeni mie acum câțiva ani. Parcă tânjesc după acele clipe frumoase, tânjesc să fiu iar copil.
- Tu ce vrei să devii când vei fi mare, întreabă micuța oprindu-se din cules și așezându-se lângă mine.
- Medic, i-am răspuns evitându-i privirea. Tu?
- Eu vreau să mă fac scriitoare de poveşti, a adăugat, cu un ton foarte mândru. O meserie nobilă, mai spuse, cu aerul sigur al celui care ştie înţelesul cuvintelor.
- Și, despre ce ai vrea să scrii? Despre mama şi tata? Am întrebat prosteşte.
- Îhî..
- Și ce ai scrie despre ei.. cum ar fi în poveste?
- Ar fi fericiţi. Copila se întristă brusc.
- Acum nu sunt? O întreb eu parcă simțindu-i tristețea.
- În povestea mea sunt..
- Și în realitate?
- Ție îți plac poveștile? M-a întrebat schimbând brusc subiectul.
- Da, foarte mult. Atunci când eram mică bunica îmi spunea multe povești..
- Îmi spui și mie o poveste?
Chipul fetiței se lumină și tristețea dispăru. Ochii ei mă priveau cu atenție. Își așeză capul în poala mea și își prinse fustița strânsă sub ea. I-am povestit povestea mea, a unei fetițe cu părul brunet și ochii negrii, povestea unei copilării triste.
- Povești de oameni mari știi? Mă întrebă repezita, ridicându-se din poala mea.
- Povești de oameni mari? Întreb eu nedumerită.
- Știi tu.. cu un băiat și o fată.
I-am zâmbit cald privind-o încă o dată în ochi.
- Știu o singură poveste, dar asta s-a întâmplat acum câțiva ani.
- Povestește-mi, te rog. Are final fericit?
- Nu prea, răspund eu tristă, cu o voce tremurândă.
- Spune-mi cum e, poate e la fel ca povestea mea.
- Cum ca a ta?
- Povestea mea are ca personaje pe mama și tata.
- Și povestea lor e tristă?
- Foarte tristă, răspunde față, lacrimile curganu-i ușor pe obrăjeii rumeni.
Am stat de vorba până la apusul soarelui. Apoi a dispărut, la fel cum apăruse, lanul de maci strălucind ciudat, de un roșu prea aprins.La început m-am speriat. Nu știam unde să o caut, dar apoi mi-am dat seama că eram singură, singură în lanul de maci roșii care nu înfloreau niciodată în august.
Puțini oameni au șansa să întâlnească o astfel de față și puțini oameni au avut șansa să mă întâlnească pe mine, eterna copilă.
Va regăsiți?..
