Fără explicaţie..

,, Unii oameni vin și pleacă repede din viața noastră, alții stau o vreme, punându-și amprenta pe inima noastră. După plecarea lor, nu vom mai fi niciodată aceiași.Se spune că omul iubește o singură dată în viață. Am auzit că în viața fiecărei persoane există, sau au existat persoane speciale, care i-au schimbat, Într-un fel sau altul cursul vieții. Au apărut de undeva și au plecat spre ceva, dar au reușit să lase multe în urma lor. Persoanele speciale nu se cauta, ele vin singure. Nu trebuie să spui tu „a fost specială”, îți vei da seama sigur, și e specială numai pentru tine, pentru ceilalți nu înseamnă nimic. Bunătatea, loialitatea, încrederea, dragostea nu sunt sentimente care se schimbă de la o zi la alta, și nu vin și pleacă cum am vrea noi să credem. Ele ori sunt ori nu sunt. Bineînțeles că în mulți dintre noi există toate acestea, dar le ținem ascunse, deoarece ne e frică să nu fim răniți. Dar în cele din urmă va apărea cineva care va scoate la lumină toate acestea chiar dacă așteptarea poate dura o viață; tot ceea ce contează este să știi să aștepți. Pe măsură ce creștem descoperim că până și persoana care nu trebuia să te dezamăgească vreodată, probabil a făcut-o. Vei avea inima frântă cel puțin odată și de fiecare dată va fi din ce în ce mai rău. Vei frânge și tu inimi, așa că adu-ți aminte cum te-ai simțit când sufereai.. Te vei certa cu cel mai bun prieten, îți vei învinui nouă iubitul pentru ce a făcut cel dinainte. Vei plânge pt că timpul trece prea repede și poate vei pierde pe cineva drag. Așa că, fă multe poze, râzi mult, iubește ca și cum nu ai fost niciodată rănit din dragoste. Pentru că, pentru fiecare șaizeci de secunde în care stai supărat, pierzi un minut din viața pe care nimeni nu ți-l poate da înapoi."

Nu pot înțelege cum.. atunci când două persoane își jură că se vor iubii pentru totdeauna, ajung să își facă rău în modul acesta. Cum poți să te gândești că poți avea ceva mai bun, atunci când deja ai pe cineva lângă tine. Greșelile se plătesc, dar uneori într-un mod mult prea crud.

Cum e să nu ai o inimă?..

Realizaţi acum?!..

X:  E ceva ce ţi-ai dori pe lumea asta, atât de mult încât ai fi în stare de orice pentru ca aceasta dorinta sa se ideplineasca?

Eu: Da. Să trăiesc într-o lume în care numai EU exist. Să fiu doar EU şi nimeni altcineva. Nici familia, nici cea mai bună prietenă, NICI MACAR persoana iubită, NIMENI, doar EU!

X: De ce?

Eu: Pentru că nu merită.

X: De ce?

Eu: Pentru că sunt de-a dreptul inconştienţi, nemiloşi, nu au inima, nu le pasa. Sunt cruzi.. sunt.. EGOIŞTI!

X: De ce?

Eu:  Pentru că..  Se gandesc numai si numai la ei! Se gândeşte cineva, vreodată, şi la mine? Nu, desigur că nu. Toţi cu problemele lor. Credeti ca e atat de usor sa fiu eu? M-am saturat de probleme, m-am saturat de tot! M-am saturat de certuri, m-am saturat sa sufar din pricina sentimentelor mele.. Dar, nu, nu. Cui ii pasa ce simt eu?! Lumea se gândeşte la mine ca la un punct de sprijin, persoana cea mai potrivită pentru a asculta probleme altora şi a da un sfat şi a spune cuvinte încurajatoare. Dar, nu s-a prins nimeni până acum că şi eu am nevoie de acelaşi tratament? Şi-au lăsat vreodată problemele ca să mă asculte şi pe mine câteva secunde? Sau şi mai rău... S-au gândit vreodată la sentimentele mele, la cum mă simt eu ?! 

X: Hm.. dacă asta s-ar fi întâmplat, tu n-ai fi explodat în felul ăsta, deci NU.

Eu: Şi atunci, poţi să înţelegi cum mă simt?

X: Neglijată?

Eu: EXACT!

X: ..

Eu: Am si eu nevoie de O SINGURA persoana care sa se gandeasca intai la MINE si apoi la EA! Cer prea mult?!..

Valentine's de formă!:)

             

Se hotărâse tipu' că îl plictisește tipa. După câteva luni s-a gândit el că mai bine îi oferă 2 obiecte de maaare folos în jurul casei: unul stâng și unul drept. Exact. Papuci.
* De ce s-o fi zicând că îți „dă papucii”? Pentru că e clar că nu o să mai ieși din casa fiind single și că, cel puțin pentru un timp, astea sunt singurele încălțări pe care le vei purta. Desigur, e vorba de niște papuci emoționali, pentru că vei ieși din casă și necombinat și încălțat decent, dar nu că făcând parte dintr-un cuplu, și atunci se va numi că porți papuci pe stradă. Dintr-un singur motiv. Că ți s-au dat.*
Și trec niște săptămâni și se face paishpe-zero-doi. Iar ei, fiind încă prieteni (nota redactorului: a se citi amici), după impresia unuia și potențiali iubiți-din-nou după părerea alteia, se întâlnesc să bea o băutură alcoolică, respectiv una ne.Și se schimbă cadouri.Și pleacă.Și nu mă, nu se pupă! Și apoi, el se duce acasă însoțit de convingerea că n-o să se împace. Că sunt buni prieteni. Și atât. (am aflat de la sursă).Și apoi, ea (sunt convinsă de asta, deși nu am cum să verific) e plină de speranțe. Pun pariu că și la ora asta visează cum o să apară el din senin ca Harry Potter de după mantia aia care îl făcea nevăzut și o să-și ia neprețuitele obiecte înapoi. Și pe stângul, și pe dreptul.
Iar eu, că Hermione, o să-mi adun acum puterile telepatice izvorâte dintr-o nesfârșită solidaritate feminină și o să-i transmit: În timp ce tu visezi, el pur și simplu doarme.

Realist, trust me!;)

         

Amintire

Îmi amintesc cu drag de copacul de pe dealul din spatele casei bunicilor, care stăpânește cu coroana-i măreața întreg satul. Este un tei drept, atât de drept ca o lumânare și înalt, atât de înalt încât ai impresia că mângâie cu frunzele sale cerul și norii. Îmi amintesc cum vară pe călduri topitoare mă adăposteam la umbra acestuia. Cum stăteam cu capul ridicat și-i priveam frunzele de un verde praz prin care mai trecea o adiere și, tristețea ce mă cuprindea când vedeam o frunză zburând rebelă, naivă, care apoi se zdrobea de pământ. Ramurile sale groase și noduroase, semn al bătrâneții, se învesmântează în fiecare an cu flori înmiresmate. Copilăria mea a fost marcată de teiul de pe deal. Mică fiind, mă apropiam de trunchiul sau negru și îi mângâiam scoarța pe care o asociam cu mâinile bunicului și îi miroseam florile în care părea să fie închisă aroma din dulapul bunicii. Închid ochii și parcă simt mirosul acela dulce, liniștitelor ce-mi stârnește dorul de casă. Nu am să uit zilele în care, împreună cu alți copii am legat o sfoară în chip de leagăn, cum roiam în jurul teiului pe atunci încă tânăr și cum îl împodobeam cu păpădia primăverii. Ascunsă printre ramurile sale parcă prea dese ca să nu-i fie frig, mă simțeam la fel de protejată că atunci când stăteam în brațele bunicului. Mă cocoțam în vârful lui și îi rupeam frunzele crezând că sunt fluturi verzi și, îi culegeam florile pentru ceaiul din serile reci de iarnă. Îi recitam toate poeziile știute și-i cântăm tot ce-mi venea în minte, iar el îmi răspundea cu foșnetul dulce și adormitor.Și cum să uit zilele când mă adăposteam de picurii de ploaie reci, în care dormeam în brațele iubitului, sau serile sub care ne furăm săruturi dulci, doar teiul fiindu-ne martor. O tristețe cruntă mă apasă la acel gând, la acel moment, la cruntă despărțire, la care doar teiul mi-a oferit mângâiere. Dacă cineva m-ar întreba de ce anume îmi amintesc atunci când e vorba de copilărie, atunci aș răspunde:, un tei bătrân cu brațe de bunic”.

Cu timpul..

               După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă, şi aşa omul începe să înveţe… că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni, şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi, şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui “mâine” este prea nesigur pentru a face planuri… şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori, şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros, şi omul învaţă, şi învaţă… şi cu fiecare zi învaţă. Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut. Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi. Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi, şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii. Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit. Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face. Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi la aceeaşi intensitate. Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece. Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă nu se va mai repeta niciodată. Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat. Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina că, în final, ele nu vor mai fi aşa cum sperai. Cu timpul îţi dai seama că, în realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment. Cu timpul vei vedea că, deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt… Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are niciun sens..

Dar, din păcate, se învaţă doar cu timpul…

Jucăria

~de Magda Isanos~

Dusman grozav e timpul, mi se pare
acuma ca si când te-as fi visat,
cum poate mai viseaza cate-o floare
pamantul, iarna, dupa ce-a-nghetat.
Iubirea noastra astfel a trecut,
ca dâra luminoasa-a unei stele,
si bezna-n urma ei s-a refacut,
de-mi pare steaua fericirii mele,
ca niciodata n-ar fi stralucit.
Si nu mai stiu acuma dac-am stat
cu tine, daca-n pieptul tau iubit
eu inima-ntr-o zi ti-am ascultat.
Cuvintele pe care le rosteai,
din departari de basm rasuna parca,
pentru ca mierea tot acelui grai,
langa urechea alteia le-ncearca.
Din ce în ce mai subred e sub pas
pamantul amintirilor si-mi pare
ca dintr-un vis frumos mi-au mai ramas
franturi ciudate si stralucitoare.
Zadarnic intre ele sã le leg
incerc acuma, fiindca nu se poate
din cioburi vasul sã-l mai faci intreg,
si tristã surãzând mã joc cu toate
aducerile-aminte la un loc,
ca un copil cu jucaria care,
i s-a stricat, dar n-a dat-o pe foc,
pentru ca alta mai frumoasã n-are.