Îmi amintesc cu drag de copacul de pe dealul din spatele casei bunicilor, care stăpânește cu coroana-i măreața întreg satul. Este un tei drept, atât de drept ca o lumânare și înalt, atât de înalt încât ai impresia că mângâie cu frunzele sale cerul și norii. Îmi amintesc cum vară pe călduri topitoare mă adăposteam la umbra acestuia. Cum stăteam cu capul ridicat și-i priveam frunzele de un verde praz prin care mai trecea o adiere și, tristețea ce mă cuprindea când vedeam o frunză zburând rebelă, naivă, care apoi se zdrobea de pământ. Ramurile sale groase și noduroase, semn al bătrâneții, se învesmântează în fiecare an cu flori înmiresmate. Copilăria mea a fost marcată de teiul de pe deal. Mică fiind, mă apropiam de trunchiul sau negru și îi mângâiam scoarța pe care o asociam cu mâinile bunicului și îi miroseam florile în care părea să fie închisă aroma din dulapul bunicii. Închid ochii și parcă simt mirosul acela dulce, liniștitelor ce-mi stârnește dorul de casă. Nu am să uit zilele în care, împreună cu alți copii am legat o sfoară în chip de leagăn, cum roiam în jurul teiului pe atunci încă tânăr și cum îl împodobeam cu păpădia primăverii. Ascunsă printre ramurile sale parcă prea dese ca să nu-i fie frig, mă simțeam la fel de protejată că atunci când stăteam în brațele bunicului. Mă cocoțam în vârful lui și îi rupeam frunzele crezând că sunt fluturi verzi și, îi culegeam florile pentru ceaiul din serile reci de iarnă. Îi recitam toate poeziile știute și-i cântăm tot ce-mi venea în minte, iar el îmi răspundea cu foșnetul dulce și adormitor.Și cum să uit zilele când mă adăposteam de picurii de ploaie reci, în care dormeam în brațele iubitului, sau serile sub care ne furăm săruturi dulci, doar teiul fiindu-ne martor. O tristețe cruntă mă apasă la acel gând, la acel moment, la cruntă despărțire, la care doar teiul mi-a oferit mângâiere. Dacă cineva m-ar întreba de ce anume îmi amintesc atunci când e vorba de copilărie, atunci aș răspunde:, un tei bătrân cu brațe de bunic”.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu