Dor..

Și.. știi și tu cum e cu timpul. Acum te iubește și îți e alături, aici te lasa pierdută în gânduri, acum te dezmiardă cu regrete și amintiri, aici te înjură și te arunca în trecut.. și apoi îl în înjuri și tu pe el pentru ceea ce-ți face.. și spune că ești un copil prost crescut fără părinți, că n-a învățat să aștepte finalul poveștii. Eu deja am renunțat să mă cert cu el, sau să-l aștept. M-am împăcat cu ideea că se comporta nedrept cu mine și odată ce trece, șterge orice sentiment de iubire din viața mea. M-am împăcat cu gândul că voi fi mereu la fel: singură. Mi se rupe inima când văd prin câte am trecut, câte momente câte sentimente lăsate în vânt și în alunecarea timpului. Și asta pentru că mereu eu sunt de vină. Lucrurile pe care nu le mai pot schimba, încep cu mine. Şi de cele mai multe ori, lucrurile pe care vreau să le schimb se sfârşesc tot cu mine. Niciodată n-am vrut să schimb altceva, sau pe altcineva.. decât pe mine. Dar, în ciuda greutăților nu am renunțat niciodată să lupt. Și n-am să încetez niciodată să lupt pentru ceea ce vreau, pentru ceea ce îmi aparține, pentru ceea ce iubesc. Și n-am încetat niciodată să afirm: „Sunt bine”. Am învățat să spun că sunt bine, chiar și atunci când îmi era atât de rău, și simțeam că mi se mișca pământul sub picioare. Am învățat să zâmbesc, fals ce-i drept, dar tot zâmbet se numește. Zâmbesc isteric de larg când de fapt îmi vine să plâng. Dar câteva șiroaie de lacrimi nu mi-au înmuiat tăria sau forță, nu m-au făcut mai slabă, nu mi-au dat motive să renunț. Dar.. cred că așa trebuie să fie, așa trebuie să se întâmple, nu?! Aici se sfârșește încă un capitol atât de lung, și încă nu se știe nimic despre firul epic al istorisirii, nici despre personajul principal al acesteia. Aș vrea să cred că a fost doar un vis urât, sau doar o simplă poveste pe care o citeam undeva la malul unei mari.. sau într-o barcă la apus. O poveste fără sfârșit, sau în cel mai rău caz, fără happy-end. O poveste despre.. dor. Doar despre dor, și nu despre regrete. Nu mulți recunoaștem, dar uneori ne lipsesc atât de multe lucruri. Povestea mea vorbește doar despre lucruri trecute și pierdute în timp, e lipsită de regrete. Vorbește despre cât de mult îmi lipsește liniștea și fericirea sufletească. Împăcarea cu sine.. Vorbește despre cum îmi lipsesc prietenii, în ciuda faptului că am ales să nu mai iert nici cea mai mică greșeală care m-a făcut să sufăr, vorbește despre cum îmi lipsește încrederea, curajul și forța să mă ridic, când știu că nu e nimeni acolo, cel puțin cu un: „îți sunt alături” sau „am încredere în tine”. Îmi lipsesc toate. Zilele când ieșeam cu prietenii, atunci când îi aveam, orele în care chicoteam apoi râdeam când profesorul se mai întorcea brusc să ne facă observație, zilele de vară când ne băteam cu baloane pline cu apă, chiar și certurile acelea copilărești.Doar lucruri care au devenit acum amintiri sau lucruri suficient de rare încât să le consideri amintiri. Acum mi se pare inutil totul. Speranța, puterea, încrederea în sine. Astăzi o singură privire la soarele de pe cer și e de-ajuns să pot respira în continuare, sau să îmi continui drumul în singurătate. Dar mâine?! Mâine va fi la fel?..