RSS

Oglinda sufletului.



După clipe dulci de agonie, atât de profunde precum un infern, tânăra își deschise în final ochii săi mari, plini de spaimă. Părea să fie încremenită, însă privirea ei tristă, melancolică, și momentele în care clipea strângând mai apoi puternic din ochi, ca lacrimile să nu ii se scurgă pe obraji, o trădau. Stătea pironita cu privirea spre tavanul alb, cu modele florale ce imitau o nuanță de vișiniu aprins. Aceeași tenta, doar cu puțin mai pală, se întindea armonic pe stâlpii înalți din mijlocul camerei, ce-i dădeau un aer luxuriant acesteia. Trecură clipe lungi și insignifiante, dar privirea ei nu se clinti de acolo, nicidecum! Rămase fixă, în lumina vag iritantă, trăgând doar ușor cu coada ochiului său spre culoarea pereților, despre care știa cu certitudine că era de un alb imaculat, împodobit cu picturi fabuloase, în stil romantic. Era înconjurată pe deplin de tonuri ce inspirau căldură, și, cu toate astea, nu putea să ignore cum se trezise brusc în mijlocul unei nopți umede de iarnă ca aceasta. Se simțea atât de rece, goală și rămasă fără pic din sentimentele sale; afundată-n amintiri. În final se hotărâ să se ridice ușor pe genunchi, lăsând în urma lenjeria lucioasă, complet mototolită. Nu se strădui să se ridice complet din patul său atât de confortabil, doar se agăță încet de pervazul ferestrei, privind în adâncuri. Afară era frig, rece, atât de rece încât își putea vedea fără pic de noimă răsuflarea ei caldă, ce acoperea sticla mată, perfect lustruită. Deși luminile difuze, în tonuri puternice de roșu și portocaliu îi acopereau cu exactitate umerii săi mici de un alb ceruit, nu putea să ignore răceală fină ce o învăluia spre restul trupului acoperit de o cămașă imaculată, descheiata la mijloc. O strânse puternic împrejur, trăgând de mânecile ce erau suflecate până la coate, apoi șterse încet aburul moale ce se lipi de fereastră. Privi atentă reflexia din geam, ce părea să nu-i semene deloc ei, dar despre care știa că trebuie să fie ea. Mai târziu, inima începu să îi se scufunde printre ape tulburi. Tenul ei imaculat, mai alb decât o bucată de marmură, se întindea de-a lungul unui chip oval, stând într-un contrast ideal cu cele două pete colorate, rozalii, de-o parte și de alta a acestuia. Ochii săi migdalați, de un albastru limpede, erau pătați cu nuanțe cenușii pe pleoapele-i proeminente, protejate de două lunii fine, negre ca o bucată de tăciune. Nimeni nu putea să aibă o imagine mai frumoasă, decât cea a ochilor ei, însă cu un aer melancolic, și-i ascundea prin perdeaua deasă a genelor ei lunguiețe. Și, cu siguranță nimic nu putea fi mai evident decât acea culoare nemaivăzută, nici chiar buzele ei sângerii, atât de pline și catifelate. Clătină ușor din cap la vederea acelei iluzii, închizând puțin ochii, deschizându-i mai apoi și constatând că mirajul ei era real, mai real cum nici nu se putea. Și dacă ar fi să vorbim sincer, nici chiar eu nu mă îndoiesc de îndoială sa; aș fi gândit la fel. Multă lume ar spune, dacă ar cunoaște-o personal, ca al său chip arata exact frumusețea și blândețea sufletului ei. Dar ea nu era „lumea” și nu gândea precum gândeau ceilalți. Ea era, după cum spunea, aroganta, ipocrită și plină de durere, de suferință și ură. Era irascibilă, încrezută și egoistă. Își dorea totul – iar totul pentru ea însemna tot binele din lume, toată iubirea și liniștea pe care să le-o ofere celorlalți, chiar și celor ce nu vor să o primească. Vroia să-i silească. Vroia o viață și o lume mai bună, iar toate pentru ea – că ea să trăiască în sfârșit în pace. Se săturase de toți, toți ce credeau în jocurile lor puerile de-a destinul, încercând să arunce în vânt vise tocite și infantile. Se săturase să fie târâtă de lanțurile grele ale celorlalți prin gropi pline cu nămol, care să-i păteze imaginea. Așa se vedea ea cu adevărat în oglindă, ipocrită perfectă, plină de concepțiile sale egoiste, când, de fapt, era doar imaginea unui suflet trist, ce tânjea după puțină bunătate.