Cu siguranță, nimeni n-ar putea să mă contrazică dacă aș spune într-o bună zi, cu glas șoptit, la un apus auriu, sublim, de soare, ca „amintirile fac parte din noi”. Căci, în fata amintirilor suntem egali cu zeii. Nici măcar ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a întâmplat nu mai sta în puterea lor, nici în puterea destinului. Pe parcursul a tot ce trăim, la momente triste, sau mai puțin triste, amintirile sunt cele ce ne ocupa cea mai mare parte din gândire. Amintirile sunt lucruri de preț, atâta timp cât noi știm să le dăm valoare. Amintirile pot fi, pentru unii dintre noi, totul: precum aerul pe care-l respirăm. Pentru alții, însă, amintirile pot fi precum un vis urât care nu se mai termină, o tortură groaznică, permanenta, de care nu mai putem scăpa vreodată.
Cu toate acestea, mulţi susțin că un om cu mai multe amintiri, este un om vesel și împlinit, care poate spune că și-a trăit viața cu adevărat, indiferent de natura amintirilor. Cele bune ne dau speranță, cele mai puțin bune, putere pentru a continua. Amintirile sunt cele mai duioase rânduri, pe care le-am subliniat în cartea vieții noastre. Recitindu-le la bătrânețe, ne coborâm cu mintea spre vremile acelea, care pe atunci ne entuziasmau, dar care astăzi numai ne mângâie în singurătate.
Uneori, stau pe gânduri: dacă ar trebui să renunț la toate amintirile mele, într-o bună zi, dar prin acest mod aș putea să alung pentru o perioadă moartea, ce-ar fi corect să aleg? Categoric, ar fi două variante complet raționale: Prima, ar fi să aleg să mor, luând toate amintirile frumoase cu mine, indiferent dacă mi-ar m-ai folosii la ceva sau nu apoi. A doua, însă, ar fi să alung moartea, și să renunț la amintirile precedente, conștientă că vor urma altele și altele noi, cu timpul. Totuși, probabil gândul că moartea ar venii pentru a doua oară m-ar înspăimânta, și tot ce aș reuși să fac ar fi să mă chinui, în lunga așteptare a morții.
De aici, învățăm că amintirile nu sunt de ajuns ca să trăim şi să mergem mai departe.
Trăind din amintiri nu facem nimic altceva decât să ratăm prezentul, viitorul nostru, cel care ne așteaptă. Dar, să nu uităm niciodată că amintirile vor rămâne locul de întâlnire dintre ceea ce-am fost odată, și ceea ce suntem. Dintre ceea ce am avut cândva, ceea ce am pierdut, și pierdut va rămâne. Căci, amintirile împodobesc singurătatea, apoi o despoaie.
Cu toate acestea, mulţi susțin că un om cu mai multe amintiri, este un om vesel și împlinit, care poate spune că și-a trăit viața cu adevărat, indiferent de natura amintirilor. Cele bune ne dau speranță, cele mai puțin bune, putere pentru a continua. Amintirile sunt cele mai duioase rânduri, pe care le-am subliniat în cartea vieții noastre. Recitindu-le la bătrânețe, ne coborâm cu mintea spre vremile acelea, care pe atunci ne entuziasmau, dar care astăzi numai ne mângâie în singurătate.
Uneori, stau pe gânduri: dacă ar trebui să renunț la toate amintirile mele, într-o bună zi, dar prin acest mod aș putea să alung pentru o perioadă moartea, ce-ar fi corect să aleg? Categoric, ar fi două variante complet raționale: Prima, ar fi să aleg să mor, luând toate amintirile frumoase cu mine, indiferent dacă mi-ar m-ai folosii la ceva sau nu apoi. A doua, însă, ar fi să alung moartea, și să renunț la amintirile precedente, conștientă că vor urma altele și altele noi, cu timpul. Totuși, probabil gândul că moartea ar venii pentru a doua oară m-ar înspăimânta, și tot ce aș reuși să fac ar fi să mă chinui, în lunga așteptare a morții.
De aici, învățăm că amintirile nu sunt de ajuns ca să trăim şi să mergem mai departe.
Trăind din amintiri nu facem nimic altceva decât să ratăm prezentul, viitorul nostru, cel care ne așteaptă. Dar, să nu uităm niciodată că amintirile vor rămâne locul de întâlnire dintre ceea ce-am fost odată, și ceea ce suntem. Dintre ceea ce am avut cândva, ceea ce am pierdut, și pierdut va rămâne. Căci, amintirile împodobesc singurătatea, apoi o despoaie.
Amintirile întâmplărilor mele vin din viitor, nu din trecut (:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu