Iarnă dragă, unde-mi ești?

          Nu obișnuia nicidecum să facă plimbări singură, în tăcerea asurzitoare a nopții. Se simțea sufocată între pereții de culoare rozalie și draperiile roșii, care în bătaia focului de lumânare, aprindeau camera în umbre vii. Se săturase să se zvârcolească în patul călduros, dar singuratic, ascultând acele melodii vechi, de care se plictisise demult. Simțea că nu-și găsea locul, așa că începu să caute un loc mai sumbru. Doar noaptea îi putea oferii atâta liniște, acel decor perfect, și doar ea îi putea promite că va tace, fără ca măcar s-o roage vreun pic. Stătea încuiată în gânduri, fără să mimeze vreun joc din priviri cu luna. Nici măcar ceata densă ce o învăluia cu repeziciune nu părea să o deranjeze. Stătea pierdută, învăluită într-o bucată elegantă de satin, ce-i dezvelea umerii mici. Nici părul care începuse să se elibereze din cocul ei lejer, îndrumat de bătaia unui vânt rece spre ochi, nu o determina să se clintească. Îi sclipeau ochii dintr-un motiv incert. Se părea că lumina stelelor se oglindea prin ei, așa cum se oglindește vara în splendoarea mării. În cele din urmă, își strânge buzele lipsite de culoare. Sângele, ce le dădea un ton rozaliu, cuprinzându-le de-a întregul, se scurse acum în obraji, mai vineți ca niciodată. Își lăsă pleoapele să-i acopere încet ochii triști, din care începură să se scurgă, mai apoi, șiroaie cristaline. Nu le oprii. Începu să strângă puternic, prefăcându-și palmele în pumni mici, pe care îi așeză mai apoi pe genunchi. Închise puternic din ochi, încrețindu-și sprâncenele, valuri năvălindu-i obrajii fierbinți. Începu să plângă și mai puternic, scoțând suspine grave.
           Era complet indignată acum. Anul trecut, când primăvara își făcea simțită doar puțin răsuflarea-i caldă și parfumu-i proaspăt, tânăra, își dete întâlnire în urmatorul an, cu primul fulg de nea care avea să cadă și să-i sărute obrazul. Deja îl aștepta de prea mult timp. Pierduse orice urmă de emoție, cu care trăise de-a lungul întregii așteptari. Nimic nu îi putea alina tristețea: nici măcar vântul care îi dădea impresia că suflă din ce în ce mai cald, mici picurii de ploaie care doreau să o invite la dans. Stătea acolo, închisă ca într-un cocon, așteptându-și fulgul să vie si să o sărute.

Dar el, nătângul, se lăsa așteptat..