5 centimeters per second.

“Have you ever longed for someone?
Did you ever dream of someone?
Touched the spark, but missed the connection?
Felt so warm, as the world turned cold?
Did you fall în love, as fast as flowers falling from trees?
*
This îs how fast you fall în love.”

        În jurul acestor mici, dar foarte interesante întrebări, se învârte ideea de bază a filmului nostru, intitulat: “Cinci centimetri pe secundă”, ce semnifică viteza aproximativă cu care petalele florilor de cireș ating primăvara, când ele se scutură, pământul. De asemenea, petalele capătă un sens metaforic, reprezentând oamenii, ritmul alert al vieții acestora, și modul în care încep un drum împreună, dar în bătaia vântului, plini de iluzii, sunt purtați pe căi separate.

        Filmul este împărțit în 3 secvenţe: “Flori de cireș”, “Cosmonaut” și “5 centimetri pe secundă”. Fiecare dintre aceste părți, reprezintă viața unui tânăr pe nume Tohno Takaki, și modul în care acesta se lupta cu sentimentele sale pentru prietena lui cea dragă, din copilărie. Pe măsură ce timpul trece, sentimentele încep să dispară, dar tânărul pare incapabil să treacă peste această dragoste. Un film superb, despre prietenie și dragoste, despre diferitele moduri prin care acestea pot fi manifestate, despre așteptare și dorință, despre timp, despre cunoaștere. O dramă sublimă, despre o iubire imposibilă, singurul obstacol în calea ei fiind distanța, iar mai apoi, așteptarea. Filmul a mai fost intitulat și “un lanț de povestiri scurte, despre distanța lor”, și sinceră să fiu, nu mă pot gândi la ceva mai superb intitulat, fără ca nu cumva să spulber misterul acestuia.

        Prima partea, “Flori de cireș” ne vorbește despre frumoasa poveste de prietenie dintre Takaki Tōno și    Akari Shinohara. Aceștia au crescut împreună de mici, învățau la aceeași școala generală, aveau aceleași interese și opinii, formând o legătură pe care nici măcar colegii lor n-au putut-o rupe vreodată. După terminarea școlii generale, tânăra afla că trebuie să se mute, momentul când băiatul afla aceasta, constituind una dintre cele mai triste și emoționante secvențe – “Bine, înțeleg..” erau singurele cuvinte pe care el a fost capabil să le rostească, deși avea lacrimi mari în ochi. Își scriau scrisori la fiecare săptămână, până în ziua când băiatul afla că și el urmează să se mute. Decide să meargă s-o vadă pe Akari, conștient că altă ocazie nu va mai avea prea curând. Îi scrie chiar și o scrisoare în care îi mărturisește toate sentimentele sale, pe care în final o pierde pe drum. Petrec o zi împreună, savurând primul lor sărut sub un cireș, înconjurați de fulgi de zăpadă. Când pleacă a doua zi, tânărul regreta pierderea scrisorii, în timp ce tânăra fată privea tăcută scrisoarea ei, pe care nu i-a dat-o băiatului.

        Ce-a de-a doua parte, intitulată “Cosmonaut” ni-l prezintă pe tânărul Takaki student la liceu, trist din pricina distanței dintre el și iubita lui. Apare un nou personaj, Kanae Sumida, care, ironic, este îndrăgostită de Takaki, dar nu are curajul să i-o spună, nici la momentul când acesta pleacă. Aceasta realizase că el privea spre ceva mult mai îndepărtat, mai spectaculos, ceva ce ea nu i-ar fi putut oferi. Alt moment teribil de trist a fost acela în care, distrus din pricina gândurilor și a distanței, Takaki scria e-mail-uri pentru iubita lui, pe care însă, nu izbutea să i le trimită: “mă întreb.. când am început să scriu e-mail-uri pe care nu le trimit niciodată?”

        Au fost multe astfel de replici pe care le-am savurat de-a lungul întregului film, dar, cu siguranță cea mai cutremurătoarea a fost aceea când tânăra i-a mărturisit în final: “Te iubesc chiar și acum. Dar și de ne-am scrie o mie de e-mail-uri, inimile noastre nu se vor apropia nici măcar cu un centimetru”. A fost pur și simplu răvășitor. După câțiva ani, fiind distrus din pricină a tot ce se întâmplase, pierzându-și speranța și neînțelegând rostul său, Takaki își dă demisia din funcția sa de programator. Sumida nu apare în mod deosebit, însă este prezentat momentul în care Akari discuta cu părinții ei, deducând astfel că ea urma să se căsătorească cu un alt bărbat. La final cei doi foşti-îndrăgostiţi, sau mă rog, nici acum poate că nu-mi e clar, poartă un dialog fictiv, în care își mărturisesc visul, dorința de a mai vedea încă o dată florile de cireș, împreună.

        Filmul se încheie, cum mă și așteptam, de-a dreptul cutremurător. Cei doi tineri, se întâlnesc la linia de tren, traversează în părți diferite, dar când realizează, acesta le împiedica contactul vizual. Amândoi se întorc, însă doar Takaki așteaptă să treacă, Akari pleacă. Poate că finalul acesta a fost lăsat la îndemână privitorului, să fie interpretat așa cum dorește, însă, eu am înțeles un lucru: Takaki nu a putut niciodată să treacă peste eternă sa iubire, de aceea el ar fi așteptat oricât. Cu toate astea, faptul că Akari pleacă, și nu așteaptă să-l vadă pe tânăr, demonstrează, pe de o parte dorința ei de a trăi în prezent, nu în trecut, dar și faptul că ea își pierduse răbdarea, știind că relația lor nu duce nicăieri. Un moment în care, cu siguranță o persoană care se poate numii ‘om’ n-ar putea să reziste lacrimilor, nu neapărat fizice. Cu siguranță ai simții că ceva îți plânge în interior. De asemenea, întreg filmul este plin de diverse simboluri, care reprezintă emoții și stări diferite, ce pot fi interpretate de fiecare persoană în parte. Poate că ar părea greu de spus una ca asta, dar nu consider aceasta un film, ci mai degrabă un poem cântat de timp, ce distruge iluziile iubirii imposibile, un poem ce curge prin lacrimile celor două suflete, un poem gravat pe urmele fiecăror două inimi, ce se apropie sau se distanțează, cu cinci centimetri pe secundă.

Dar tu..

Inspiraţie de seară, pentru tema la Română. ^_^

Dacă eu sunt un vis, tu ești speranța

Dacă eu sunt iluzia, tu ești realul

Dacă eu sunt iubirea, tu ești împlinirea ei

Dacă eu sunt fericirea, tu ești miracolul

Dacă eu sunt gândirea, tu ești rațiunea

Dacă eu sunt cunoștința, tu ești intuiția

Dacă eu sunt frumusețea, tu ești naturalețea în care constă

Dacă eu sunt optimismul, tu ești bucuria

Dacă eu sunt adevărul, tu ești dovada.

Dacă eu sunt chipul, tu-mi ești lumina

Dacă eu sunt ai tăi ochi, tu ești culoarea irisului lor

Dacă eu sunt zâmbetul, tu ești strălucirea

Dacă eu sunt sufletul, tu ești puritatea

Dacă eu sunt rațiunea, tu ești limpezimea

Dacă eu sunt mâhnirea, tu-mi ești motivul

Dacă eu sunt lacrima, tu-mi ești obrazul pe care curg

Dacă eu sunt succesul, tu ești gustul său

Dacă eu sunt parfumul, tu-mi ești mirosul.

Dar..

Tu ești doar soarele, iar eu-ți sunt lună

Tu ești cerul, iar eu pământul neajuns

Tu ești noaptea, iar eu-ți sunt ziuă

Tu ești adevărul, iar eu minciuna

Tu ești sinceritatea, iar eu ipocrizia

Tu ești dragostea, iar eu disprețul etern

Tu ești bunătatea, iar eu orgoliul

Tu ești bucuria, iar eu-ți sunt infernul

Tu ești sufletul bun, iar eu cel hain şi rău.

Lecţie de viaţă.

          Ea, mai mult ca sigur era o eternă visătoare. Obișnuia să se trezească în fiecare dimineață, cu gândul la visul din noaptea precedentă, căci, după cum am mai spus, adora să viseze. Ziua, nu avea parte de vise, doar de iluzii. Viața doar asta-i oferea. De fiecare dată, când un balon plin cu speranță se spărgea, sau dispărea purtat de vânt spre negura trecutului, ea înceta să mai doarmă câte-o noapte. Căci ziua, își transforma visele în țeluri, iar țelurile ei erau imposibil de atins; deci erau iluzii. Rar se întâmpla ca un vis de-al ei să devină real, chiar și pe jumătate. Și era tristă, dar își ascundea tristețea râzând mereu cu poftă. Purta ca un fel de mască, pe care doar noaptea, când își permitea cu adevărat, fără ca s-o vadă cineva, și-o dădea jos, spălând chipu-i vesel cu lacrimi amăruie. Și uneori nu putea să doarmă. Se răsucea ore-n șir în pat, gândindu-se doar la un singur cuvânt și la semnificația lui: „viața”. Ce era viața, la urma urmei, pentru una ca ea? Și apoi, instantaneu, își amintea de visul ei. Unicul vis prin care primise o lecție, și nu dobândise o altă iluzie.

           Era târziu, într-o noapte rece de toamnă. Afară picura ușor, iar sufletul ei, trist, se simțea răvășit printre acele lacrimi mărunte. Umezeala din jur nu o deranja, chiar dacă îi atingea cu răceală umerii mici. Era pe o bancă, alături de un străin. Un străin oarecare, care-i rostea tot felul de filozofii despre viața, pe care ea oricum nu le putea percepe. Nu-l asculta. Dintr-o dată, tânărul se opri din tonul său calm și luă un bol, în care puse câteva pietre mari, apoi altele mai mici.

- Ce zici, este bolul acesta plin?
- Da, normal.

          Mulțumit de răspuns, cu un zâmbet larg, tânărul luă bolul și puse în el nisip. Desigur, acesta s-a strecurat ușor printre pietrele mari, dar și cele mărunte.

- Dar acum, este plin? Întrebă el, cu ochii lucind spre tânăra fată
- Categoric, acum este plin! Răspunse ea, dând să râdă.
- Ei bine, gândește-te acum: Vasul este viața ta. Pietrele mari, pe care le-am așezat mai întâi în bol, sunt cele care ar trebui să aibă întâietate: familia, înțelegerea, sănătatea, prietenii, dragostea. Pietricelele mai mici, strecurate și ele printre cele mari, sunt lucrurile mai puțin importante, dar necesare în viață: casa, muncă, bani. În rest, nisipul reprezintă lucrurile mărunte, dar care îți completează viața. În final, dacă am pune întâi nisipul, n-ar fi loc pentru pietrele mari.
- Ei bine, și ce-i cu asta?
- Același lucru se va întâmpla și cu viața ta, dacă alegi să o consumi prin lucruri mărunte. Nu vei avea niciodată spațiu pentru lucrurile importante. Trebuie întotdeauna să ai grijă la acestea. Fă-ți timp să fii tu însăți, și ce e mai important, ai grijă de pietrele mari. Sunt unice, și fără ele viața unui om e lipsită de fericire. Ele sunt cele ce contează. Restul, este doar nisip.

          .. și întrebarea „ce este viața?” dispărea instantaneu. Străinul din vis o făcu să înțeleagă, în final, ce înseamnă cu adevărat viața, și cum trebuie să și-o împlinească. La amintirea aceea, trăia mai puțin melancolică, deși știa prea bine că oricât ar prețuii pietrele mari, inevitabil, le va pierde cândva..

Invitaţie la vals - de Mihail Drumeş

„Totul s-a sfârșit: nu-mi rămâne decât să mă sinucid.” –

           Cu aceste cuvinte debutează romanul al cărui nume este inspirat de piesa lui Weber, „L'invitation à la valse”. Volumul lui Mihail Drumes, „Invitație la vals” reprezintă o carte minunată, un roman copleșitor, pe care îl uiți foarte greu. Un roman de dragoste care te topește, te îmbie. Acest roman are o poveste de dragoste încâlcită, de altfel că toate poveștile de acest gen, o poveste pe care din prima clipă în care începi să o citești o să îți dorești să ajungi să o închei, să afli sfârșitul, să afli soarta celor doi îndrăgostiți. Este un roman plin de savoarea dragostei, de nebunia acesteia care cuprinde în vârtejul sau doi îndrăgostiți, doi oameni cărora le era teamă de iubire.
          Povestea lor de dragoste începe dintr-o simplă nebunie, mai mult din ambiția tânărului de a o cucerii, iar mai târziu se ajunge la sute de scrisori expediate, dar care se întorc fără nici un răspuns. Într-un final fata cedează în fața dragostei oarbe și devine iubita tânărului. Povestea lor este una de excepție, o poveste nebună între doi oameni tineri care sunt dispuși să își joace dragostea până la ultima carte. Tânăra dorește să meargă într-o excursie la munte cu facultatea însă cei doi pleacă la mare, mai precis la Constantă, iar mai apoi el îi face o surpriză cumpărând bilete pentru Constantinopol. În timpul călătoriei cei doi sunt extreme de încântați și fericiți însă la întoarcere băiatul hotărăște despărțirea, după cum obișnuia să facă, la scurt timp aflând de la sora fetei că în urma vacanței petrecute împreună aceasta a rămas însărcinată. După lungi insistente ea acceptă să îi devină soție, iar cei doi fac o nuntă frumoasă. La șapte luni ea pierde sarcina fiind foarte tristă. Lucrurile s-au liniștit până în seara zilei ei de naștere când ieșise în oraș iar soțul așteptând-o nerăbdător iese în căutarea ei găsind-o într-un spital accidentata. La spital afla de la sora ei că a fost găsită în mașină cu un bărbat. Mergând în camera ei acesta nu îi reproșează nimic, dar la întoarcerea ei acasă îi spune că își dorește divorțul, iar ca respectivul bărbat va trebui să se căsătorească cu ea. Căsătoria a fost făcută chiar dacă nu era dorită, ea fiind foarte nefericită fiindcă nu își iubea actualul soț ci pe fostul, iar el fiind bolnav dăduse în patima jocurilor de noroc. Fiind din ce în ce mai bolnav acesta este închis la un ospiciu pentru refacere însă ea devine din ce în ce mai tristă până în ziua când a aflat că fostul ei soț marea sa iubire s-a căsătorit cu cea mai bună prietenă a ei. Atunci din cauza șocului a cedat și și-a pus capăt zilelor lăsând o scrisoare în care specifică faptul că nu l-a înșelat niciodată, dar că s-a simțit vinovată din momentul în care a aflat de ieșirea ei cu acel bărbat și de asemenea simțea ca niciodată nu avea să se mai întoarcă la iubirea ei (la el), la marea și unică să iubire. Atunci realizează și Tudor cât de mult o iubise și cât de mult rău îi făcuse, intenționat. Deși nu crezuse că o va aduce în această situație, el fusese cel care o împinsese să facă pasul. Așa că hotărăște că nici el nu mai are nici un rost pe pământ și se sinucide la rândul lui.
          Povestea spusă de Mihail Drumes este suficient de puternică încât să elibereze cititorul de emoții negative precum mândria absurdă, cu răutatea jocurilor ei și satisfacțiile aparențe. După despărțirea “în glorie”, Mihaela compara iubirea ei cu Tudor cu un crin semănat în mocirla, o metaforă a felului în care oamenii, mânați de emoții de acest gen, pot trata dragostea, ajungând să o piardă. O carte minunată, ce învață fiecare cititor tainele iubirii și puterea acesteia.

Suflete pereche.

 

“Iată, cândva, demult, noi nu eram alcătuiţi cum suntem acum, eram cu totul altfel. În primul rând, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbătesc şi de fel femeiesc, ci şi de un al treilea fel, care era părtaş la firea fiecăruia dintre cele două. Însă din acesta a rămas doar numele, fiinţa lui a pierit din lume. Făptura aceasta omenească din vremurile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca şi numele, ţinea şi de bărbat şi de femeie. Din el, cum spuneam, a rămas doar numele, iar şi acesta numai ca poreclă de ocară. În al doilea rând, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfăţişau, toate trei, ca un întreg deplin şi rotund, cu spatele şi cu laturile formând un cerc; aveau patru mâini şi tot atâtea picioare; singurul lor cap, aşezat pe un gât rotund, avea două feţe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi ruşinoase şi toate celelalte pe măsură. Făpturile acestea mergeau, ţinându-se drept şi putând să se mişte înainte şi înapoi, ca şi noi cei de acum, iar când doreau să alerge se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor şi se învârteau în cerc, dându-se de-a rostogolul, ca nişte saltimbanci care fac roata aruncându-şi picioarele în sus şi apoi revenind cu ele pe pământ. Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei şi alcătuiţi cum am spus pentru că cel bărbătesc îşi avea obârşia în soare, cel femeiesc în pământ, cel bărbătesc-femeiesc în lună, luna ţinând şi de soare şi de pământ. Şi tocmai de aceea erau rotunde şi rotitoare aceste făpturi, atât ele însele cât şi felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămisliseră. Şi erau înzestrate cu o putere uriaşă, iar mândria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i înfrunte până şi pe zei. […] Văzând aceasta, Zeus şi ceilalţi zei au stat la sfat, să hotărască ce este de făcut cu făpturile acelea. Şi erau foarte descumpăniţi: pe de o parte nu puteau nici să le omoare, nici să le trăsnească, cum au făcut cu Giganţii, stârpindu-le neamul (pentru că astfel ar fi trebuit să se lipsească de cinstirea şi de jertfele pe care ei le aduceau), iar pe de altă parte nici nu puteau să le mai rabde trufaşa încumetare. Zeus, după o lungă şi grea gândire, a spus: Cred că am găsit un mijloc care, păstrând seminţia oamenilor, dar slăbind-o, să pună capăt deşănţării lor. Chiar acum o să-i tai în două pe fiecare dintre ei, şi în felul acesta vor deveni mai slabi şi totodată, sporindu-le numărul, ne vor fi nouă mai de folos. Vor merge drepţi, pe câte două picioare. Iar dacă, totuşi, nu se vor potoli şi vor stărui în trufia lor, o să-i mai tai încă o dată în două, ca să nu mai poată merge decât sărind într-un picior. Şi, după ce a vorbit aşa, i-a tăiat pe oameni în două, aşa cum se taie nişte fructe de sorb, ca să le pui la uscat, sau nişte ouă fierte, cu un fir de păr. Apoi, i-a poruncit lui Apolon ca tuturor celor astfel despicaţi să le întoarcă faţa şi jumătatea de gât în partea tăieturii, pentru ca oamenii, având mereu sub ochi dovada despicării, să se poarte mai cu măsură. De asemenea, Zeus i-a poruncit lui Apolon să vindece toate rănile rămase.Iar Apolon aşa a şi făcut, le-a întors feţele şi, adunând din toate părţile pielea către ceea ce astăzi numim pântece, i-a tras marginile cum a-i trage de băierile unei pungi, strângându-le în jurul unei singure deschizături, făcută în mijloc, care a căpătat numele de buric. Şi, dintre cutele rămase, pe cele mai multe le-a netezit, dând formă pieptului prin întinderea pielii cu o sculă asemenea calapodului de care se folosesc pielarii ca să netezească cutele pieilor. A lăsat doar câteva chiar pe pântec, în jurul buricului, ca să le rămână un semn de amintire a străvechii pedepse. Şi astfel, trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tânjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzându-se cu braţele şi ţinându-se strâns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţă de a mai face orice altceva, pentru că niciuna nu vroia să facă nimic fără cealaltă.“

MITUL ANDROGINULUI (Platon, Banchetul, 189d – 193b)

Și iată cum, în ziua de azi, aceste făpturi străine în lume își caută jumătatea neîncetat. Odată găsite una pe cealaltă, trăiesc în deplină armonie, purtând numele de “suflete pereche”.

Dac-ar fi să stăm pe gânduri numai pentru o fracțiune de secundă, cu toții am putea zice că am simțit, măcar o singură dată în viața noastră, că ne-am întâlnit sufletul pereche. Și după alte câteva clipe irosite răscolind prin amintiri, tot noi, în final, ne dăm seama că ne-am înșelat amarnic. Căci acesta nu e menit să vină să-ți umple viața de clipe dulci, pentru că mai apoi să te lase să cazi, să te rănească, totodată, lăsând otrava iubirii-n străfundul inimii tale. Și spunem: “nu el a fost să fie”. Dar, sufletul pereche, al fiecăruia dintre noi, nu este nici cel ce rămâne pentru eternitate – ci acela care te face să simți că ești tu, este cel ce-ți arata fericirea, bucuria de a trăii. Doar în cele mai fericite cazuri acestea rămân împreună.

Se întâmplă ca o dată în viața să ajungi să-l găsești – și nu-ți fă griji, cu siguranță vei ști că el este – iar atunci, plini de iluzii, ne închipuim că el este al nostru și numai al nostru, pentru că.. ei bine, așa trebuie să fie! Firesc, nu? Dar lucrurile nu stau chiar așa. Ce se întâmplă atunci când sufletul tău pereche își găsește sufletul greșit? – Greșit pentru că, desigur, doar două persoane pot fi menitei să fie împreună, iar acesta este un sentiment unic. Tot ce-ți rămâne este să aștepți ca el să-și dea seama de același lucru, însă, rareori se întâmplă. Există și cazuri în care două suflete se iubesc pur și simplu – fără să fie menite unul celuilalt. Sunt clipele lor, bucuriile lor, iubirea lor. Dar nu sunt suflete pereche - iar tu, care trebuia să fii a lui și el al tău, n-ai de ales; trebuie să-l lași să plece, chiar dacă, evident, știi că niciodată nu se va întoarce, nici că-ți vei găsi un altul.

Și, evident, există cazuri în care două suflete pereche nu se găsesc unul pe celălalt sau, chiar mai rău, sunt sortite să sufere și să caute neîncetat persoana potrivită, care, ironic, este chiar cea la care se așteaptă mai puțin. Să-ți dai seama că cineva îți este menit nu e un lucru ușor. Există suflete care sunt sortite într-un fel unui destin greu – să nu fie împreună niciodată. Iar atunci, plini de mâhnire spunem: “Eu n-am un suflet pereche, ori l-am rătăcit undeva departe în gânduri”, precum săraca vulpe care n-ajunge la struguri - căci uneori e in zadar chiar să şi lupţi.

E trist, știu. Tot ce ne rămâne de făcut este să sperăm, dacă nu la un suflet pereche, la un suflet care ne iubește cu sinceritate. Dar pentru asta, omul are nevoie de speranță și răbdare.