Suflete pereche.

 

“Iată, cândva, demult, noi nu eram alcătuiţi cum suntem acum, eram cu totul altfel. În primul rând, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbătesc şi de fel femeiesc, ci şi de un al treilea fel, care era părtaş la firea fiecăruia dintre cele două. Însă din acesta a rămas doar numele, fiinţa lui a pierit din lume. Făptura aceasta omenească din vremurile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca şi numele, ţinea şi de bărbat şi de femeie. Din el, cum spuneam, a rămas doar numele, iar şi acesta numai ca poreclă de ocară. În al doilea rând, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfăţişau, toate trei, ca un întreg deplin şi rotund, cu spatele şi cu laturile formând un cerc; aveau patru mâini şi tot atâtea picioare; singurul lor cap, aşezat pe un gât rotund, avea două feţe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părţi ruşinoase şi toate celelalte pe măsură. Făpturile acestea mergeau, ţinându-se drept şi putând să se mişte înainte şi înapoi, ca şi noi cei de acum, iar când doreau să alerge se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor şi se învârteau în cerc, dându-se de-a rostogolul, ca nişte saltimbanci care fac roata aruncându-şi picioarele în sus şi apoi revenind cu ele pe pământ. Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei şi alcătuiţi cum am spus pentru că cel bărbătesc îşi avea obârşia în soare, cel femeiesc în pământ, cel bărbătesc-femeiesc în lună, luna ţinând şi de soare şi de pământ. Şi tocmai de aceea erau rotunde şi rotitoare aceste făpturi, atât ele însele cât şi felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămisliseră. Şi erau înzestrate cu o putere uriaşă, iar mândria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i înfrunte până şi pe zei. […] Văzând aceasta, Zeus şi ceilalţi zei au stat la sfat, să hotărască ce este de făcut cu făpturile acelea. Şi erau foarte descumpăniţi: pe de o parte nu puteau nici să le omoare, nici să le trăsnească, cum au făcut cu Giganţii, stârpindu-le neamul (pentru că astfel ar fi trebuit să se lipsească de cinstirea şi de jertfele pe care ei le aduceau), iar pe de altă parte nici nu puteau să le mai rabde trufaşa încumetare. Zeus, după o lungă şi grea gândire, a spus: Cred că am găsit un mijloc care, păstrând seminţia oamenilor, dar slăbind-o, să pună capăt deşănţării lor. Chiar acum o să-i tai în două pe fiecare dintre ei, şi în felul acesta vor deveni mai slabi şi totodată, sporindu-le numărul, ne vor fi nouă mai de folos. Vor merge drepţi, pe câte două picioare. Iar dacă, totuşi, nu se vor potoli şi vor stărui în trufia lor, o să-i mai tai încă o dată în două, ca să nu mai poată merge decât sărind într-un picior. Şi, după ce a vorbit aşa, i-a tăiat pe oameni în două, aşa cum se taie nişte fructe de sorb, ca să le pui la uscat, sau nişte ouă fierte, cu un fir de păr. Apoi, i-a poruncit lui Apolon ca tuturor celor astfel despicaţi să le întoarcă faţa şi jumătatea de gât în partea tăieturii, pentru ca oamenii, având mereu sub ochi dovada despicării, să se poarte mai cu măsură. De asemenea, Zeus i-a poruncit lui Apolon să vindece toate rănile rămase.Iar Apolon aşa a şi făcut, le-a întors feţele şi, adunând din toate părţile pielea către ceea ce astăzi numim pântece, i-a tras marginile cum a-i trage de băierile unei pungi, strângându-le în jurul unei singure deschizături, făcută în mijloc, care a căpătat numele de buric. Şi, dintre cutele rămase, pe cele mai multe le-a netezit, dând formă pieptului prin întinderea pielii cu o sculă asemenea calapodului de care se folosesc pielarii ca să netezească cutele pieilor. A lăsat doar câteva chiar pe pântec, în jurul buricului, ca să le rămână un semn de amintire a străvechii pedepse. Şi astfel, trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tânjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzându-se cu braţele şi ţinându-se strâns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţă de a mai face orice altceva, pentru că niciuna nu vroia să facă nimic fără cealaltă.“

MITUL ANDROGINULUI (Platon, Banchetul, 189d – 193b)

Și iată cum, în ziua de azi, aceste făpturi străine în lume își caută jumătatea neîncetat. Odată găsite una pe cealaltă, trăiesc în deplină armonie, purtând numele de “suflete pereche”.

Dac-ar fi să stăm pe gânduri numai pentru o fracțiune de secundă, cu toții am putea zice că am simțit, măcar o singură dată în viața noastră, că ne-am întâlnit sufletul pereche. Și după alte câteva clipe irosite răscolind prin amintiri, tot noi, în final, ne dăm seama că ne-am înșelat amarnic. Căci acesta nu e menit să vină să-ți umple viața de clipe dulci, pentru că mai apoi să te lase să cazi, să te rănească, totodată, lăsând otrava iubirii-n străfundul inimii tale. Și spunem: “nu el a fost să fie”. Dar, sufletul pereche, al fiecăruia dintre noi, nu este nici cel ce rămâne pentru eternitate – ci acela care te face să simți că ești tu, este cel ce-ți arata fericirea, bucuria de a trăii. Doar în cele mai fericite cazuri acestea rămân împreună.

Se întâmplă ca o dată în viața să ajungi să-l găsești – și nu-ți fă griji, cu siguranță vei ști că el este – iar atunci, plini de iluzii, ne închipuim că el este al nostru și numai al nostru, pentru că.. ei bine, așa trebuie să fie! Firesc, nu? Dar lucrurile nu stau chiar așa. Ce se întâmplă atunci când sufletul tău pereche își găsește sufletul greșit? – Greșit pentru că, desigur, doar două persoane pot fi menitei să fie împreună, iar acesta este un sentiment unic. Tot ce-ți rămâne este să aștepți ca el să-și dea seama de același lucru, însă, rareori se întâmplă. Există și cazuri în care două suflete se iubesc pur și simplu – fără să fie menite unul celuilalt. Sunt clipele lor, bucuriile lor, iubirea lor. Dar nu sunt suflete pereche - iar tu, care trebuia să fii a lui și el al tău, n-ai de ales; trebuie să-l lași să plece, chiar dacă, evident, știi că niciodată nu se va întoarce, nici că-ți vei găsi un altul.

Și, evident, există cazuri în care două suflete pereche nu se găsesc unul pe celălalt sau, chiar mai rău, sunt sortite să sufere și să caute neîncetat persoana potrivită, care, ironic, este chiar cea la care se așteaptă mai puțin. Să-ți dai seama că cineva îți este menit nu e un lucru ușor. Există suflete care sunt sortite într-un fel unui destin greu – să nu fie împreună niciodată. Iar atunci, plini de mâhnire spunem: “Eu n-am un suflet pereche, ori l-am rătăcit undeva departe în gânduri”, precum săraca vulpe care n-ajunge la struguri - căci uneori e in zadar chiar să şi lupţi.

E trist, știu. Tot ce ne rămâne de făcut este să sperăm, dacă nu la un suflet pereche, la un suflet care ne iubește cu sinceritate. Dar pentru asta, omul are nevoie de speranță și răbdare.